I’mNotTheGirlWhoMissesMuch

by jesuiscommejesuis

M-am pierdut. M-am pierdut pe mine. Nu m-am pierdut intr-un loc ci intr-o stare. Probabil ca e o stare, ca altfel nu o pot numi. M-am pierdut intr-un gol care mi-a cuprins mintea, inima, corpul. Tot acest gol mi-a furat entuziasmul, preocuparile, pasiunile, discernamantul, pofta, sclipirea, bataile rapide de inima, fluturii din stomac, inspiratia, viitorul, acel vis. Mie (azi) nu-mi mai pasa daca sunt sau nu “suficient de”, dupa cum spunea Dia. Nu-mi pasa de nimic. Nu-mi pasa decat de frustrarea produsa de cele pierdute. Cele bune si rele din mine, ale mele, pe care le vreau inapoi cu disperare. Atat am. Disperare. Disper la gandul ca parca ma topesc in nestire, ca ma disip. Parca sunt un fel de Benjamin Button care tocmai a ajuns inainte de adolescenta. Parca toate solutiile din lume s-au epuizat iar eu levitez ca un balon plin cu nimic, care asteapta sa se sparga si sa nu mai existe, in timp de lumea de langa mine merge pe fast forward fara sa ma atinga ori sa ma influenteze in vreun fel.

In putinele stari de luciditate in care ma straduiesc sa mai gasesc un drum, o alee, o poteca spre ceva, orice, imi spun ca n-are cum sa ma blochez aici. Am invatat ca totul va fi bine si ca totul se intampla cu un motiv. Am scris asta ca sa-mi dovesc ca am avut dreptate. Sau poate ca sa tin o evidenta grafica a ceea ce sunt. Peste 5 ani voi avea 30.  Voi avea tot suflet de copil? Voi fi tot speriata si dezorientata? Voi descoperi ceva major care ma va transforma radical?

Ma intreb daca nefericirea ne-a adus-o viitorul. Daca este ea o rezultanta a normelor impuse de societate sau a ignorantei.

Eu sunt bine. Mai bine decat multi dintre voi. Nu-mi doresc mai nimic si totusi…

Advertisements